Despre reziliență și nebănuitele lucruri și fapte care ne ajută să supraviețuim
Atunci când acompaniezi persoane care suferă de traumă sau traumă complexă, revine frecvent un element care le-a îngăduit și chiar susținut reziliența și, în ciuda frecvenței sale, rămâne (sau cel puțin așa mi se pare mie) uimitor: extraordinara capacitate a ființei umane de a se agăța de cele mai improbabile, insignifiante, nebănuite lucruri sau fapte pentru a supraviețui. Prezența unui animal, o prietenie, un zâmbet sau o mângâiere venite în momente de mare suferință, ba uneori simpla contemplare a posibilității unui viitor mai bun amână sau chiar alungă resemnarea.
Pentru mine, născută și crescută în România comunistă din anii ’70, în demența agresivă a unui cotidian marcat de foame, frig, o nerușinată propagandă și lipsa de speranță, unul dintre aceste improbabile fapte, de care m-am agățat fără nici măcar să-mi dau seama, a fost un ritual cu origini probabil păgâne la care am asistat, toamnă de toamnă, în toți anii copilăriei și adolescenței mele.
Mi-am petrecut o mare parte a copilăriei în zona Muscelului unde, în noaptea de 25 spre 26 octombrie, încă se mai aprinde focul lui Sumedru. În calendarul popular, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie este asociată cu trecerea spre sezonul rece, cu o anumită formă de purificare, cu reprezentări ale morții. Oamenii se adună în jurul unui imens rug, cântă și strigă „Hai la focul lui Sumedru/C-a mâncat lupu’ iedul” (interesant e și că obiceiul nu a generat un folclor bogat, de parcă în fața arderii, a mistuirii nu mai e nimic de spus, trebuie doar experimentată, trăită), se împart nuci, prune și mere, se bea țuică.
Așa cum, din păcate, se întâmplă în cazul multor obiceiuri populare și ritualuri, nu toți cei care participă sau asistă la ele le (mai) cunosc semnificația și implicațiile. Comuniștii au încurajat, susținut și chiar provocat această uitare, această alienare. Înrădăcinarea în alte valori, în alte credințe putea determina o opoziție, pasivă sau activă, la construirea „omului nou” ale cărui singure repere trebuiau să fie delirurile „conducătorului iubit”.
Am asistat, așadar, la focul lui Sumedru fără să am habar că era o tradiție foarte veche. Îmi amintesc – și e o amintire extrem de intensă, să tot fi avut cinci sau șase ani – de una dintre aceste nopți. Mă văd ieșind din scara întunecată și cu un iz pătrunzător de mâncare stătută a blocului comunist în care locuiam. Mă strecor în mirosul înțepător de frig și de toamnă de-afară și, ajunsă pe maidanul înconjurat de alte blocuri, toate asemenea, dau peste mulțimea adunată în jurul acelui foc imens. Știam locul unde mi se mai întâmpla să mă joc, știam oamenii pe care îi întâlneam pe stradă sau pe la cozi și pe care ai mei îi salutau în preajma focului cu o voioșie ce-mi suna straniu de rar ce o auzeam, dar totul părea transportat brusc într-o altă dimensiune. Mirosul de brad și de cauciucuri arse, scânteile, pocniturile și bubuiturile de la castanele și spray-urile aruncate-n foc, chiuiturile, ba chiar, în unii anii, șfichiuirile bicelor rotite cu măiestrie pe deasupra capetelor de unii flăcăi mai pricepuți, dar mai ales fumul și lumina vâlvătăilor, toate acestea erau o imersiune – așa cum am înțeles după ani de terapie și formare – în acea lume subterană a inconștientului neatinsă de delirurile comuniste.
Mi se confirma astfel, an de an, ceea ce știam deja fără să îndrăznesc să spun cu voce tare: oamenii nu erau doar acele umbre cenușii împovărate de griji și mizerie, oamenii nu vorbeau doar în șoaptă sau doar în înțepenite sloganuri patriotice, oamenii purtau în străfunduri lumi fabuloase pe care rânjetul pretins triumfător al comunismului încerca să le înăbușe.
Ritualurile au această capacitate de a îngădui conectarea sufletului (chiar și atunci când mintea nu cunoaște semnificațiile a ceea ce se îndeplinește și împlinește) la, așa cum l-ar numi jungienii, inconștientul colectiv. Iar această conectare, fie ea și efemeră, este esențială mai ales în vremi de restriște și are un enorm potențial terapeutic, așa cum s-a și întâmplat în cazul meu.
Viața m-a purtat pe alte continente și m-a făcut să descopăr alte tradiții, multe dintre ele având același scop, conectarea sufletului la acele indispensabile profunzimi. Poate că unul dintre motivele pentru care, în ciuda progresului științific și tehnologic, oamenii sunt și în secolul XXI în stare să se ducă până în străfundurile junglei amazoniene ca să ia ayahuasca e această reîntoarcere în sine.
Prin asana și pranayama, yoga permite și ea deschiderea unor căi interioare. Mi-am dorit să ajung anul acesta în România și să mai asist la focul lui Sumedru. Dar n-a fost să fie. Îmi ostoiesc dorul organizând un workshop de yoga cu focus pe traumă exact pe 25 octombrie, la ora când focurile se mistuie pe dealurile Muscelului.