De ce atâta yoga în viața mea
(Am scris textul acesta la începutul lui aprilie 2025, când încă nu aveam blogul. Consider că-și are locul aici.)
Numai ce-am împlinit 53 de ani.
La întrebarea rituală „ce vrei de ziua ta?”, răspund invariabil : „liniște și pace”.
De la o vârstă încolo (în cazul meu, totul a început la 42), am impresia că singurul cadou valabil pe care ți-l poți face e un corp care să-ți îngăduie împlinirea tuturor celorlalte dorințe pe care le-ai putea avea. Sau, cum se spune în România, „sănătate, că-i mai bună decât toate”.
Să mă explic.
La 42 de ani, după două sarcini târzii și câțiva ani de expatriere, m-am trezit într-o noapte cu dureri cumplite în zona stomacului. Eram de numai câteva luni în Africa de Sud, într-un context cu totul nou pentru mine. Copiii erau încă mici, de-abia începuseră școala și grădinița într-o limbă pe care n-o vorbeau, ne căutam o casă de închiriat și altele asemenea (cine a pribegit cu copii mici știe despre ce vorbesc).
Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la urgențe. Am aflat că aveam nu unul, nu două, ci trei ulcere, provocate, se pare, de stresul expatrierii și de antiinflamatoarele pe care le luam de aproape un an pentru durerile cronice de spate cauzate de multele kilograme în plus cu care rămăsesem după cele două sarcini.
Antiinflamatoarele fuseseră „soluția” ce-mi îngăduiseră până atunci să evit operația călduros recomandată de medicul generalist din Franța care, clătinând a neîncredere și tristețe din cap, îmi spusese, cu radiografia coloanei mele vertebrale în mână : „Doamnă, ce văd eu aici e spinarea unei femei de 60 de ani !”
Îmi amintesc însă ̶ și e una dintre cele mai pline de sens amintiri din viața mea ̶ de felul în care, două sau trei luni mai târziu, mă uitam printr-o ușă mare de sticlă la o sală plină de oameni care făceau yoga. E o falsă amintire, o amintire-talisman, făcută din mai multe momente asemănătoare compactate ulterior, pentru că în această amintire nu e doar faptul că am descoperit yoga, ci și acela că am descoperit acea yoga care avea să mă elibereze de durerile cronice.
Altă explicație.
Mă înscrisesem la un club de fitness pentru că doctorul care îmi trata ulcerele mă sfătuise să slăbesc și să-mi întăresc musculatura spatelui. Înotam în piscina clubului de trei, patru ori pe săptămână și după câteva luni ajunsesem în sfârșit să pot merge mai mult de un kilometru fără să am dureri. Dar apa din piscină nu era curățată cu regularitate și simțeam că, oricum, avea prea mult clor. Mi-am spus, așadar, că ar trebui să explorez celelalte activități pe care le propunea clubul : fitness, firește, zumba, kickboxing, metoda barre și yoga. Toate, în afară de yoga, erau prea intense ori prea violente pentru mine.
Erau două instructoare de yoga care ofereau fiecare câte două cursuri pe săptămână.
Prima, o jună subțire, numai mușchi, cu cască și microfon, în țoale scumpe și foarte minimaliste. A doua, Arlene, la vreo patruzeci și ceva de ani, plinuță, în tricouri largi și pantaloni și mai largi.
Prima stătea tot cursul doar pe covorașul ei, demonstrând posturile, cu o voce de jandarm, pe o muzică a cărei menire era, probabil, să te dinamizeze, să te facă să dai tot ce era mai bun în tine (și duhul în același timp). A doua demonstra asanele și apoi se plimba prin sală, stătea de vorbă cu oamenii, ajusta, corecta, le oferea variante.
În cursul celei dintâi, doar femei, parcă trase la xerox, majoritatea june, subțiri, numai mușchi. Fiecare pe covorașul ei, cu butelca de apă sau vitamine alături. Chipuri concentrate, nimeni nu vorbea, nici înainte, nici în timpul, nici după curs.
În cursul lui Arlene, o amestecătură, tineri și bătrâni, slabi și durdulii, sănătoși și bolnavi (îmi revin în memorie o femeie tunsă chilug și un bărbat care de-abia mergea, șontâcăind sprijinit într-un baston spre marginea unde își avea locul „lui”). Lângă covorul fiecăruia, cărămizi, curele, pături și bolstere de yoga. Înainte, în timpul și după curs, se vorbea, se râdea, se plângea.
N-am fost niciodată la cursul celei dintâi. Cum spuneam, mă uitam prin geam la instructoare și la femeile din sală și-mi spuneam că n-aveam ce să caut acolo, cu cele 80 de kilograme ale mele și crizele de lombalgie.
Dar am încercat într-o bună zi de la sfârșitul anului 2015 cursul lui Arlene. Iar în timpul acelui curs (sau poate e, iarăși, doar o altă amintire-talisman) s-au întâmplat două lucruri simple care aveau să-mi schimbe viața.
Soarta a făcut ca lângă mine să se instaleze o japoneză, Masami, care avea mai apoi să-mi devină prietenă. Masami era cam de-o vârstă cu mine, dar subțire și flexibilă și luminoasă și de-un calm imperial, pe scurt, tot ce nu mai eram eu de multă vreme. Am tot privit-o pe furiș și mi-am spus că Masami făcând yoga era ca un haiku întrupat, o improbabilă operă de artă de o frumusețe care mi-a tăiat răsuflarea. Masami era chintesența, era recuperarea posibilității existenței într-un corp eliberat de durere.
Și apoi, nu mai știu când în timpul cursului, la început sau la sfârșit, Arlene a venit și și-a pus mâinile pe spatele meu. Eram în Adho Mukha Virasana, una dintre cele mai minunate posturi pentru cei care au lombalgii. A apăsat ușor, i-am simțit căldura palmelor. Iar durerea s-a estompat, s-a volatilizat, a dispărut complet preț de o clipă.
Nu-mi mai amintesc dacă atunci m-a podidit plânsul. Dar știu că, de atunci încoace, am plâns de nenumărate ori pe covorul meu de yoga.
Sunt multe feluri de yoga. Ca în orice artă, există diverse curente, școli, variante, nuanțe. În acea yoga pe care am avut imensul noroc s-o întâlnesc, de inspirație hatha, posturile sunt, deși nu doar atât, calea regală spre cunoașterea de sine și vindecare.
Fără muzică, fără lumânări parfumate, fără discursuri ezoterice.
Fără heirupisme și sloganuri care incită la devalizarea resurselor vitale.
Pe lumină. Cu ajustări. Cu multe variante tocmai pentru a proteja corpul și a evita accidentările.
Fac această yoga de mai bine de zece ani.
De cinci ani încoace nu mai merg la doctor decât pentru indispensabilele teste de depistare de diverse nenorociri. Nu mai iau niciun fel de medicamente, nici măcar aspirină sau paracetamol. Fiindcă am restabilit legătura cu corpul și nevoile lui firești, mi-am schimbat alimentația. Am slăbit în plină (lungă de șase ani) premenopauză, pierzând mai ales grăsimea de pe viscere, cea mai „rea”. Am acum, în plină (și binemeritată, și binecuvântată !) menopauză, o greutate care îmi convine deocamdată.
Predau această yoga de mai bine de nouă ani, pe trei continente, la oameni de toate rasele și din culturi de o uluitoare diversitate.
Am avut enormul privilegiu de a ajuta și de a asista la transformări la fel de uluitoare, fizice și psihice.
Un ultim detaliu, poate cel mai important.
Am început yoga, cum spuneam, la 42 de ani. Dar am uitat să precizez că nu, nu am făcut gimnastică sau balet sau mai știu eu ce sport în copilărie. Am fost o, din păcate, adevărată „decrețică”.
Toate asanele pe care atât de imperfect, dar cu atâta bucurie le execut astăzi au fost și îmi sunt terapeutice. Și sunt o dovadă printre multe altele că vindecarea este posibilă.
Așadar, numai ce-am împlinit 53 de ani.